Ioana GRIGORESCU (1915-2006) – Remarcabila sinteză dintre modernitate și tradiție

Chiar dacă nu am avut șansa s-o cunoaștem personal, totuși primul contact cu opera arhitectei Ioana Grigorescu l-am avut încă din perioada studenției, acum mai bine de patru decenii, în iulie 1972, cu ocazia excursiei de studii pe care am făcut-o la sfârșitul anului IV. Punctul de maxim interes a fost vizitarea mănastirilor proaspăt restaurate în Nordul Moldovei, iar în memorie ne-au rămas cele de la Voroneț, Sucevița, dar mai ales de la Dragomirna. La toate trei proiectarea lucrărilor sunt opera arhitectei Ioana Grigorescu, ale cărei mari virtuozități profesionale ne-au fost scoase în evidență laudativ într-un moment când, cu numai câteva luni înainte, aceasta fusese deja obligată să-și încheie practic cariera. Dar lucrul acesta l-am aflat abia recent, când am luat contact cu arhiva sa aflată acum în grija UAR.

Recent revăzându-i pe teren principale lucrări și studiindu-i numai o mică parte din vasta arhivă aflată în patrimoniul UAR, unde la nenumărate planșe și desene se adaugă cărțile și câteva din artefactele care o înconjurau, toate ne-au ajutat să descoperim încet, încet, un univers complex, de o mare bogăție intelectuală.

Cercetându-i desenele, cu precădere autoportretele, descoperi omul de o frumusețe robustă, cu o personalitate în mod sigur tenace și ambițioasă, dar totodată pasională ori visătoare și tandră. La fel ca cei care-și consemnează trăirile cotidiene într-un jurnal scris, Ioana Grigorescu s-a destăinuit într-un fel subtil în nenumărate sale autoportrete, dintre care în arhiva de la UAR există 98 (mapele 21 a-f). Desenele în care se reprezintă pe sine sunt făcute începând din 1938, când avea 23 de ani, dar în special la maturitate, reușind să alcătuiască un jurnal intim redat grafic, prin care nu numai că și-a exteriorizat trăirile, dar a încercat să se autoanalizeze, în unele cazuri supunându-se unei judecăți nemiloase. În felul acesta și-a devoalat atât neliniștile, stările de satisfacție sau bucuriile relaxării, secvențe dintr-o viață care nu i-a oferit numai împliniri, ci dimpotrivă.

Născută la București în 4 martie 1915, Ioana Sabina Grigorescu, pe numele său complet, a absolvit în 1941 Facultatea de Arhitectură, iar în 1947 și-a obținut diploma de arhitect cu calificativul „Magna cum laudae” acordat pentru un proiect având ca temă o școală de arhitectură și urbanism, rezolvat într-un registru modern, de avangardă la vremea respectivă.

Urmarind numai câteva imagini cu macheta proiectului său de diplomă, trebuie să amintim că în momentul susținerii sale, prin formele propuse, modern-constructiviste, acestea constituiau deja o expresie de curaj sau de incoștiență. Nu trebuie să uităm că peste mai puțin de un an, respectiv din 1948 și asupra arhitecturii românești, inclusiv peste învățământul de arhitectură, se va abate fără cruțare viscolul realismului socialist, semne prevestitoare ale noi orientări manifestându-se încă din anii anteriori. Sloganul lansat demagogic încă din 1945 de Mihail Sadoveanu că „lumina vine de la Răsărit” se va materializa printr-o realitate sumbră pentru societatea și cultura românească. Realismul-socialist de sorginte stalinistă va îngheța orice fel de manifestări cu orientare modernă, catalogate fără drept de apel de către „culturnicii” arhitecturii ca „formaliste, decadente și cosmopolite, reprezentând expresii ale societății burgheze și ale imperialismului”. În aceste condiții perspectivele erau fără mari speranțe, inclusiv în domeniul arhitecturii. Așa că implicare într-un domeniu mai puțin afectat politic cum erau cercetările și restaurările monumentelor istorice putea fi considerat ca un posibil refugiu, în care cel puțin o perioada de timp, mai ales după 1955, au putut profesa arhitecți cu dosare „nesănătoase” datorită origini lor sociale, cum a fost cazul în primul rând a lui arh. G. M. Cantacuzino (acceptat numai pentru scurtă perioadă de timp la CSCA ca referent pentru problema monumentelor istorice din Nordul Moldovei), dar mai ales ale arhitecților Ștefan Balș, Paul Emil Miclescu, Virgil Antonescu sau a istoricului Radu Greceanu ș.a. De asemenea, mai ales în anii’60, considerați a fi o perioada de relativă relaxare culturală, restaurarea monumentelor s-a dovedit un domeniu în care s-a putut împlini plenar și un talent vizionar ca cel al Ioanei Grigorescu.

Până atunci însă, între 1942-1943 și 1945-1946, Ioana Grigorescu a profesat ca arhitect la Radiodifuziune, apoi la Ministerul Informațiilor (1947-1950), ulterior la nou înființatul Institut de Proiectări pentru Construcții-IPC (1950-1951), iar între 1949-1952 este și asistentă la Facultatea de Arhitectură (întâi alături de arh. Gheorghe „Pichi” Petrașcu și apoi de arh. Duiliu Marcu).

În 15 iulie 1955 a fost primită în Uniunea Arhitecților, după ce anterior fusese admisă și-n Uniunea Artiștilor Plastici, recunoaștere a activei sale prezențe în domeniul graficii, concretizată printr-o serie de expoziții, din țară sau stăinătate, pe care le-a amenajat sau la care a participat.

Pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut a lucrat la Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții (CSAC), când începe implicarea în domeniul restaurării monumentelor istorice, activitate continuată din 1959 la Direcția Monumentelor Istorice (DMI). Aici, circa un an face, după propia sa expresie, „ucenicie” în echipa arh. Ștefan Balș, elaborând detalii pentru restaurările de la mănăstirile Moldovița, Slatina și Hurezu. Din 1960 primește resposabilitatea conducerii unor proiecte de restaurare, iar într-un interval scurt, nu cu mult mai mare de 12 ani, arh. Ioana Grigorescu se afirmă prin numeroase lucrări de o mare îndrăzneală, reușind să-și înscrie numele cu majuscule în istoria arhitecturii românești, la capitolul protejării și conservării monumentelor istorice.

O parte din activitate sa profesională, dar și din viața personală, a fost marcată de legătura strânsă cu arh. Nicolae Diaconu (1915-1997), care se reflectă în numeroasele portrete făcute acestuia, mai ales în perioada 1944-1960 (în arhiva UAR fiind circa 167 desene, mapele 20b-20i). Împreună au elaborat între 1953-1955 proiectele de restaurare ale complexului de chilii de la Mănăstirea Dealu-Târgoviște și apoi la DMI pe cele pentru multe mănăstirii din Nordul Moldovei. Între 1959-1963 au lucrat în echipă la cercetarea și proiectarea restaurărilor pentru biserică, drumul de strajă, balconul chiliilor și gospodăria de la Mănăstirea Sucevița, cât și la primele faze ale restaurărilor de la mănăstirile Humor, Voroneț, Dragomirna și Galata din Iași, iar între 1965-1966 au colaborat și la cercetările din cadrul Mănăstirii Secu.

În general curajul cu care a inserat forme și materiale noi, cu precădere betonul armat aparent, într-un cadru ahitectural tradițional, bine definit istoric și stilistic, manieră astăzi unanim apreciată, în epocă a stârnit multe și aprinse controverse profesionale, care aveau să se resfrângă nedrept asupra Ioanei Grigorescu și pe plan personal. Nu de puține ori aprecierile referitoare la lucrările sale au fost rezervate, chiar negative, criticile fiind făcute nu numai pe la colțuri, ci și public, direct sau aluziv, cum s-a întâmplat în câteva articole apărute în reviste culturale de largă circulație, cum ar fi Contemporanul sau Amfiteatru. Consecvența cu care și-a susținut și materializat principiile de restaurare, dar în mod sigur tenacitatea si refuzul de a face compromisuri profesionale explică frângerea prematură a carierei sale și apoi treptata izolare profesională pe care a cunoscut-o în ultima parte a vieții.

Astfel, la 1 aprilie 1972, la numai 57 de ani, activitatea prestigioasă de restaurator i-a fost întreruptă brutal prin pensionare, iar deosebita sa capacitate și experiență profesională, pe fondul unei viziuni orginale pe care o avea privind punerea în valoare a monumentelor de arhitectură nu s-a mai putut manifesta. Din mai multe memorii, aflate în copie la arhiva de proiecte a UAR, trimise de Ioana Grigorescu unor personalități cu mare influență politică în acel moment (cum ar fi Dumitru Popescu, președintele CCES, Miu Dobrescu, prim-secretar al Comitetului Județean al PCR din Suceava sau lui George Macovescu, ministru de externe și președintele Uniunii Scriitorilor), rezultă că decizia pensionării sale s-a datorat în primul rând animozitățiilor ireconciliabile avute cu istoricul de artă Vasile Drăguț, directorul DMI din anii ’70, cât și cu unii cercetători, în special de formație istorici sau arheologi, a căror pregătire de resturatori Ioana Grigorescu o considera discutabilă. Pentru a fi eliminată din sistem s-a profitat de o legislație obtuză existentă în epocă privind vârsta de pensionare, stabilită la 57 de ani pentru femei și 62 de ani pentru bărbați, dar care era de multe ori eludată, prin aprobarea de derogări, cum s-a întâmplat în cazul altor profesioniști de mare valoare, inclusiv din DMI (de exemplu arh. Ștefan Balș și Paul Miclescu de 70 de ani sau Virgil Antonescu de 63 de ani ș.a.). Situația era întâlnită în acel timp și în alte domenii, mai ales la cele cu un pronunțat caracter intelectual. Reaua intenție a măsurii luate atunci este probată și de faptul că au fost ignorate cercetările și soluțiile Ioanei Grigorescu elaborate înaintea pensionării pentru mănăstirile Secu (întregirea restaurării la nivel de ansamblu, inclusiv al bisericii), Putna (documentația referitoare la restaurarea întregului ansamblu) și Slatina (casa domnească Alexandru Lăpușneanu). În aceste cazuri proiectarea lucrărilor a fost reluată practic de la zero de către alți arhitecți, pe baza unor teme noi, întocmite în cazul proiectului pentru Mănăstirea Slatina de arh. Eugenia Greceanu și Virgil Polizu, iar în cazul Mănăstirii Putna de arh. Eugenia Greceanu și N. Pușcașu. Într-un material, nesemnat și nedatat, găsit tot în arhiva aflată la UAR, se solicita imperios sistarea lucrărilor de restaurare executate după proiectele Ioanei Grigorescu la Mănăstirea Secu, concluzionând-se că „această falsă interpretare ieșită din scară, chinuită și japonizantă [sic !!!] trebuie respinsă. Ea nu se înscrie în abianță și nici în istorie [...]. Trebuie încheiată aici o experiență pe baza unor teorii abstracte și străine și cu aceasta trebuie marcată intrarea în ordinea românească și socialistă, adică de respect al trecutului și al omului”. În acest context toate încercările Ioanei Grigorescu din anii imediat următori pensionării de restabilire a adevărului și de eventuală revenire a sa în activitatea de resturare a monumentelor au rămas fără rezultat.

Din păcate evoluția ulterioară a evenimentelor a fost mult mai dramatică decât cea particulară a Ioanei Grigorescu. După cutremurul din 1977, probabil ca urmare a protestelor aceleiași conduceri a instituției față de distrugerea nejustificată a Bisericii Enei din București, DMI a fost desființată în noiembrie/decembrie 1977.

Cu toate frământările interne, a coteriilor și a micilor bârfe, poate inevitabile și în general explicabile într-un colectiv format din personalități profesionale foarte puternice, trebuie amintit în mod tranșant și fără echivoc că echipa de specialiști de la DMI dintre anii 1958 și 1977 a reușit timp de aproximativ două decenii să realizeze cele mai semnificative lucrări de conservare, restaurare și punere în valoare a monumentelor de arhitectură din țara noastră, nefiind exagerată aprecierea făcută de arh. Eugenia Greceanu că această perioadă a fost „epoca de aur a restaurărilor din România”, marcată de activitatea unor profesioniști de excepție, printre cei mai remarcabili numărându-se și Ioana Grigorescu (ultima apreciere aparține autorului textului de față, dar și altor istorici ai arhitecturii, și-n niciun caz Eugeniei Greceanu, ale cărei teorii privind restaurarea monumentelor erau diametral opuse celor profesate consecvent de Ioana Grigorescu).

Mai este de menționat un alt fapt foarte important, că în general Direcția Monumentelor Istorice a fost percepută în epocă ca o stavilă pentru intențiile excesive de restructurare urbană, mai ales a celor care implicau demolarea unor monumente sau a unor situri cu valoare istorică. În 1977, după desființarea DMI s-a risipit cea mai bună echipă de restauratori (cuprinzând arhitecți, istorici de artă și sute de meșteri specializați) care a activat vreodată în România, iar coordonarea și conducerea unitară a activității de conservare și restaurare a patrimoniului arhitectural practic au fost stopate până în 1990. S-a creat astfel practic vidul organizațional în care avea să se dezlănțuie uraganul distugător al demolărilor din București desfășurat în anii ’80 ai secolului al XX-lea.

În ce a ce o privește pe arh. Ioana Grigorescu, o reparație tardivă, făcută după anul 2000, a fost expoziția retrospectivă a operei sale, organizată în februarie-martie 2004 de către UAR, OAR, UAIUM și URMI, ilustrând diversitatea activității sale.

După o bătrânețe tristă, marcată de singurătate, în anul 2006 arh. Ioana Grigorescu și-a aflat odihna veșnică și a fost înmormântată la Mănăstirea Dragomirna, a cărei restaurare și refacere poate fi apreciată ca fiind cea mai importantă realizare a sa.

* * *

Referitor la opera sa, în primul rând din Bucovina (respectiv din județul Suceava), unde a lucrat cel mai mult, arh. Ioana Grigorescu și-a legat numele de salvarea și restaurarea următoarelor monumente:

• Mănăstirea Humor (1960-1971), biserica și turnul;
• Biserica de la Voroneț (1960-1961), casa muzeu și a custodelui (astăzi parte a mănăstirii reînființate în 1991);
• Ansamblul Mănăstirii Sucevița (1960-1970), inclusiv biserica satului și a cimitirului, împreună cu turnul clopotniță a acesteia; etc;
• Ansamblul Mănăstirii Dragomirna (1961-1971), inclusiv biserica cimitirului;
• Mănăstirea Putna (1966-1972), turnul tezaur, biserica și muzeul;
• Mănăstirea Slatina (1960-1972), trei turnuri ale incintei.
• În județul Neamț după proiectele Ioanei Grigorescu s-au executat lucrările de restaurare de la:
• Mănăstirea Secu (1963-1972), biserica, incinta de vest incluzând turnul de intrare și turnul Mitrofanei, arhondaricul și circa o treime din chilii;
• Mănăstirea Sihăstria Secului, (1966-1969), stăreția (inițial cu funcțiunea de muzeu desfășurat în jurul unui patio) și un grup de chilii.

Harta Nordului Moldovei cu lucrările arh. Ioana Grigorescu

Totodată arh. Ioana Grigorescu s-a ocupat și de restaurările de la Mănăstirea Galata (1960-1963, în colaborare cu arh. Nicolae Diaconu, care ulterior a continuat lucrările), cât și de cele de la Casa Dosoftei (1964-1967) din Iași.

Pe lângă câteva articole apărute în publicații de specialitate din anii ’60 și din prima jumătate a anilor ’70 (Revista Monumentelor Istorice și Arhitectura), așteaptă încă să fie tipărit un studiu inedit despre podurile ridicătoare de la unele mănăstiri din Nordul Moldovei, cum ar fi Dragomirna, Secu, Putna, Humor, scris înainte de 1972 și care la momentul acela nu a putut fi editat.

***

Arhitectă de formație profund modernă, manifestată consecvent indiferent de programul abordat, arh. Ioana Grigorescu a reușit în restaurarea monumentelor istorice să îmbine cu talent, dar și mult curaj, elementele constructive originare cu completări sau/și adaosuri tratate într-un registru modern susținut consecvent.

În totală opoziție cu restaurările și reconstruirile „în stil” ale monumentelor sau ale unor părți ale acestora, realizate în primul rând pe baza unor documente sau/și desene de arhivă sau prin analogie cu lucrări asemănătoare, așa cum au fost cazurile, des invocate de Ioana Grigorescu, de la Mănăstirea Neamț (arh. Ștefan Balș) sau Hanul lui Manuc din București (arh. Constantin Joja), ea a fost adepta consecventă a concepției așa numite „de îngrijire” a monumentelor, cu diferențierea clară a etapelor de construcție și intervenție, diferențiind fără dubii, dar în deplină armonie părțile vechi de cele noi, reconstruite sau adăugate. În acest sens ea a încercat să evite, acolo unde nu existau date sigure, reconstrucția bazată numai pe elemente analoage, limitându-se într-o primă fază la degajarea monumentului de toate elemntele cert parazitare, fiind convinsă că „…cine nu a cunoscut aceste monumente înainte de restaurare, nu-și poate imagina cât de mult a fost denaturată arhitectura originară de-a lungul secolelor, prin adăugiri strict utilitare. Simpla demolare a acestor adăugiri a fost primul pas spre apropierea de aspectul originar”.

Această abordare a aplicat-o selectiv, astfel la acoperișurile bisericilor de la Voroneț sau Sucevița, readucerea la forma originară s-a făcut pe baza datelor oferite de analizarea tablourilor votive unde acestea erau reprezentate, coroborate cu evidențele din situ oferite de urmele descoperite pe bazele turnurilor după degajarea acestora, soluție aplicată anterior și de alți restauratori.

Însă al tip de operații, vehement contestat de către unii din colegii săi, a fost cel al modului de reconstituire a unor părți sau a unor elemente ale construcției, cum ar fi bolți, arce etc., din care mai existau numai părți nesemnificative sau pur și simplu nu mai existau. În acest caz a păstrat tot ce provenea de la construcția originară, restul fiind completat cu elemente realizate din materiale moderne (de regulă betonul armat aparent), în forme abil stilizate, marcându-se tranșant epocile de realizare, evitând soluțiile de tip pastișă. Prin această abordare Ioana Grigorescu considera că „…vizitatorul devine […] un spectator activ al restaurării [și] permite să se sesizeze forma originară a monumentelor, oferind în același timp specialistului posibilitatea de a-și da seama de starea construcției la începutul lucrărilor și de a-și face o părere critică despre valoarea restaurării”.

În sensul aceleiași concepții, la nivel de detaliu a apelat, practic fără excepție, la forme noi, sculpturale, în general interpretări rafinate care pleacă de la surse de inspirație etno-folclorice. Tendința, cu adevărat programatică, este evidentă mai ales în cazul rezolvării unor piese de mică arhitectură, cum ar fi fântâni, umbrare, cât și la porți, uși, clanțe, inclusiv stâlpii și grinziile de la unele pridvoare sau foișoare, coloane, trepte etc., părți de construcție mai mari ori mai mici, cât și obiecte de mobilier (bănci, taburete etc.) despre care nu se mai păstra nicio informație privind forma originară. Acestea sunt realizate în general din lemn, dar uneori și din beton armat aparent sau îmbinând în mod surprinzător cele două materiale în forme pline de fantezie, care rimează perfect cu elementele vechi, de regulă din piatră, existente din etapele originare ale monumentului restaurat și care încă se mai păstrau la momentul intervenției.

Aceste rezolvări strălucite, într-o scurtă listă, inevitabil lacunară, se pot exemplica printre altele cu foișoarele, scara interioară și sala de la etajul muzeului ori scările exterioare și galeriile (drumurile de strajă) de la Mănăstirea Sucevița sau cu foișoarele exterioare, micile bolți cu suprafețe riglate și portalul de intrare în naosul paraclisului Mănăstirii Dragomirna.

De asemenea modernitatea concepțiilor sale este probată fără putință de tăgadă în modul de rezolvare a celor două corpuri de chilii tot de la Dragomirna, adosate zidului de incintă, înglobând spectaculos drumul de strajă, generând spații de un extraordinar dinamism. Această caracteristică este ilustrată și mai pregnant de holul din colțul de nord-vest, dezvoltat pe mai multe niveluri, formând o elegantă articulație între cele două corpuri de chilii și care au înlocuit niște construcții de tip cazon din secolul al XIX-lea. Factura modernă a intervențiilor transpare elocvent și-n distribuția plin-gol și desenul de ansamblu și de detaliu al fațadelor acelorași construcții de la Dragomirna. Iar lista ar putea continua cu multe alte exemple.

Sigur că acest mod de abordare al restaurărilor/reconstruirilor monumentelor istorice este foarte riscant. Nu este la îndemâna orcărui restaurator să realizeze o integrare armoniasă a elementelor noi de factură modern-contemporană modelate cu personalitate și plasate într-un cadru tradițional, bine definit istoric, facând posibilă convențuirea stiliscă dintre vechi și nou într-un ansamblu echilibrat din punct de vedere plastico-arhitectural.

Atât în epocă, dar și acum, calea indicată de lucrările Ioanei Grigoresu este pentru mulți alți restauratori extrem de personală și foarte greu de urmat. La prima vedere mai simple și mai ușor de înțeles, sunt rezolvările unor restaurări sau reconstituiri „în stil”, de regulă prin analogie cu situații asemănătoare sau prin invenții livresc-romantice, cu un rezultat înșelător privind autenticitatea lucrări. Un caz bine cunoscut este cel a așa zisei „case domnești” de la Putna, care de fapt înglobează o serie de fundații vechii într-o construcție nouă, altfel bine realizată aproximativ prin anii 1970-1985 (arh. Ștefan Balș și Virgil Antonescu), însă într-un stil apreciat aproximativ ca moldovenesc, mimând o presupusă arhitectură din timpul lui Ștefan cel Mare, care oferă o imagine derutantă, fară să se poată distinge evoluția în timp a monumentului, rezultatul având cel mult o valoare comercial-turistică.

În final trebuie amitit că remarcabilele calități de arhitect ale Ioanei Grigorescu au fost completate armonios cu cele de artist plastic. Lucrările sale, încă în fază de studiu, majoritatea de gafică, sunt excutate în tehnici diferite, creion, peniță, guașe, pastel și se caracterizează printr-o mare expresivitate și spontanietate. La acestea s-au adăugat lucrări de artă decorativă, scenografie de film („Schițe” după I. L. Caragiale, în regia lui Jean Georgescu), costume pentru spectacole de teatru („Oameni de azi” de Lucia Demetrius la Teatrul Municipal-TLS Bulandra), piese de mică sculptură etc. Veritabile opere de artă sunt și numeroasele sale schițe care precedau proiectele de arhitectură și restaurare.

* * *

Fondul documentar arh. Ioana Grigorescu aflat în patrimoniul UAR este în curs de cercetare, acesta mai cuprinde schițe și părți de proiecte pentru lucrări de restaurare, studii pentru concursuri de arhitectură, crochiuri și studii de teren privind case tradiționale din diverse zone ale țării, două albume cu fotografii, cât și fotografii disparate, cu subiecte de arhitectură, dar și personale, o serie de artefacte, câteva piese de mic mobilier ș.a. De mare interes este copia dactilografiată a studiului inedit, menționat și mai sus, despre podurile ridicătoare de la unele mănăstiri din Nordul Moldovei, scris înainte de 1972, însoțit de o vastă ilustrație și care își așteaptă încă editarea.

Bibliografie: Ioana Grigorescu „Ne întrebăm ?” și „Puncte de vedere pe marginea restaurării de la Sucevița”, revista Arhitectura nr.3 și 4 /1973; Paul Constantin, Dicționarul universal al arhitecților, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986; In memoriam - doamna arhitect Ioana Sabina Grigorescu, A&B, buletin informativ al Filialei București a OAR, nr.7/2006; Arhiva UAR, Fondul arh. Ioana Grigorescu - fișa de înscriere în UA din 1955 și autobiografia din 1972, în anexă cu lista de lucrări; arhiva Mănăstirii Dragomirna (prin grija maicii secretar al mănăstirii, Maria Magdalena).

Reproducerea desenelor arh. Ioana Grigorescu s-au făcut după originalele aflate în arhiva de proiecte a UAR.